Pachetul de cărți de joc este unul dintre cele mai familiare obiecte din casele oamenilor. Îl găsim în sertare, în rucsacurile de vacanță, pe mesele de la țară sau în trusele de călătorie, iar regulile câtorva jocuri de cărți se transmit în familie, de la bunici la nepoți. Puțini se întreabă însă de unde vin cele patru culori, de ce există regi, dame și valeți sau cum s-a ajuns la numărul de 52 de cărți. Răspunsurile duc într-o călătorie de câteva secole, prin Asia, prin lumea islamică și prin atelierele tipografilor europeni.
Istoria cărților de joc este, în același timp, o istorie a comerțului, a tiparului, a artei populare și a felului în care societățile au privit jocul și hazardul. Multe dintre detaliile pe care le considerăm astăzi de la sine înțelese, de la colțurile rotunjite până la figurile cu două capete, au apărut din motive foarte practice. În rândurile de mai jos urmărim principalele etape ale acestei evoluții, până la pachetul francez pe care se joacă astăzi pokerul și multe alte jocuri.
Primele cărți de joc, în Asia medievală
Cele mai vechi mențiuni ale unor jocuri cu foi sau cartonașe pictate provin din China medievală, dintr-o perioadă în care hârtia era deja folosită pe scară largă, iar tiparul cu blocuri de lemn începea să se răspândească. Aceste jocuri timpurii nu semănau cu pachetele de astăzi. Unele foloseau simboluri inspirate din bancnotele de hârtie ale epocii, iar altele erau înrudite cu jocurile de domino.
Specialiștii nu au căzut de acord asupra drumului exact pe care l-au urmat cărțile spre vest. Cel mai probabil, ele au circulat de-a lungul rutelor comerciale, prin Asia Centrală și Persia, transformându-se de la o cultură la alta. Ce se știe cu mai multă siguranță este că, înainte să ajungă în Europa, cărțile au trecut printr-o etapă importantă în lumea islamică.
Pachetele mameluce și cele patru culori originale
În sultanatul mameluc, care controla Egiptul și o parte din Orientul Apropiat, se folosea un tip de pachet care seamănă surprinzător de mult cu cele europene de mai târziu. Avea patru culori, fiecare cu cărți numerotate și cu figuri de rang înalt. Simbolurile culorilor erau cupele, monedele, săbiile și bastoanele de polo.
Figurile din aceste pachete nu reprezentau oameni, ci purtau doar inscripții cu titluri și funcții, precum cea de guvernator sau de locțiitor, în acord cu tradiția artistică a vremii. Câteva exemplare decorate cu multă finețe s-au păstrat până astăzi și sunt considerate piese de muzeu de mare valoare. Acest model cu patru culori și ierarhii interne a devenit baza aproape tuturor pachetelor europene.
Legătura dintre aceste simboluri și cele europene se poate urmări aproape pas cu pas. Cupele au rămas cupe, monedele au devenit bani sau, mai târziu, romburi, săbiile s-au păstrat în pachetele latine, iar bastoanele de polo s-au transformat în bâte. Chiar și structura internă a culorilor, cu cărți de la unu la zece și cu trei figuri de rang înalt, a fost preluată aproape neschimbată. Este un exemplu clasic de obiect cultural care a traversat granițe, limbi și religii, adaptându-se de fiecare dată gusturilor și obiceiurilor locului în care a ajuns.
Sosirea cărților în Europa
Cărțile de joc apar în documentele europene în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, aproape simultan în mai multe regiuni: în Italia, în Spania, în teritoriile germane și în Franța. Un detaliu revelator este că multe dintre aceste prime mențiuni sunt interdicții. Autoritățile orașelor au încercat de timpuriu să limiteze jocul de cărți, mai ales atunci când se juca pe bani, iar aceste reglementări au rămas în arhive mai bine decât cărțile însele. Despre modul în care s-au schimbat de-a lungul secolelor asemenea reguli poți citi în articolul despre evoluția reglementării jocurilor de noroc de-a lungul timpului.
Primele pachete europene erau pictate de mână și, prin urmare, scumpe, accesibile mai ales celor bogați. Odată cu gravura în lemn și, ulterior, cu tiparul, producția a devenit mai rapidă și mai ieftină. Cărțile au ieșit treptat din palate și au ajuns în taverne, în casele negustorilor și, în cele din urmă, în aproape orice gospodărie.
Culorile latine
În Italia și Spania s-au păstrat cele mai apropiate simboluri de modelul mameluc: cupele, banii, săbiile și bâtele. Bastoanele de polo, un sport necunoscut în Europa, s-au transformat în bâte sau ciomege. Aceste pachete, numite adesea „latine”, se folosesc și astăzi în Italia, în Spania și în fostele colonii spaniole.
Culorile germane și elvețiene
În spațiul german, tipografii au experimentat mult cu simbolurile, iar în cele din urmă s-au impus inimile, clopoțeii, ghindele și frunzele. În Elveția s-a păstrat o variantă înrudită, cu trandafiri și scuturi în locul inimilor și frunzelor. Pachetele cu simboluri de tip german se întâlnesc și astăzi în Europa Centrală, inclusiv în unele regiuni ale Transilvaniei, unde sunt folosite la jocuri tradiționale.
Cum s-a născut pachetul francez
Spre sfârșitul secolului al XV-lea, producătorii francezi au introdus simbolurile pe care le cunoaștem cel mai bine: inima roșie, romb, treflă și pică. Avantajul lor era unul eminamente practic. Formele simple, în doar două culori, roșu și negru, puteau fi imprimate cu șabloane, mult mai repede și mai ieftin decât simbolurile elaborate din pachetele latine sau germane. Această eficiență a contribuit decisiv la răspândirea modelului francez în mare parte din lume.
Tot în acest model, figurile au căpătat identități proprii. În varianta pariziană, regii au primit nume de personaje istorice și legendare, precum David, Alexandru, Cezar și Carol cel Mare, iar damele și valeții au fost asociați cu eroine biblice, personaje mitologice sau cavaleri din romanele medievale. Prezența unei regine în pachet, alături de rege și de valet, este una dintre particularitățile modelului francez, care a înlocuit cavalerul din vechile pachete latine.
Pachetul francez de 52 de cărți a traversat apoi oceanul odată cu coloniștii și negustorii. În porturile și pe vapoarele de pe fluviile americane, el a devenit instrumentul unui joc nou, care avea să facă istorie. Povestea acestei etape este spusă în articolul despre istoria pokerului, de la saloanele din New Orleans la turnee.
Detaliile practice care au schimbat cărțile
Multe trăsături ale pachetului modern au apărut abia în secolul al XIX-lea, ca răspuns la nevoi foarte concrete ale jucătorilor. Câteva exemple:
- Figurile cu două capete. Vechile figuri erau desenate întregi, cu picioare, ceea ce îi obliga pe jucători să întoarcă cartea și le trăda, uneori, mâna. Figurile oglindite, care arată la fel din ambele sensuri, au rezolvat problema.
- Indicii din colțuri. Literele și cifrele mici din colțurile cărților le permit jucătorilor să le țină strâns în evantai și să le recunoască dintr-o privire.
- Colțurile rotunjite. Ele fac cărțile mai rezistente la uzură și mai ușor de amestecat.
- Jokerul. A apărut în America, ca o carte suplimentară pentru anumite jocuri, și a fost preluat apoi de numeroase variante, inclusiv de unele forme de video poker.
- Asul de pică decorat. În unele țări, cărțile de joc erau taxate, iar dovada plății apărea pe asul de pică. De aici vine tradiția ornamentelor elaborate de pe această carte.
Aceste schimbări mărunte arată cât de mult a fost modelat obiectul de felul în care oamenii îl foloseau efectiv la masă.
Tarotul și alte ramuri ale familiei
Una dintre ramurile surprinzătoare ale istoriei cărților este tarotul. În Italia secolului al XV-lea, la pachetul obișnuit a fost adăugată o serie de cărți ilustrate cu rol de atuuri, iar rezultatul a fost un joc de cărți apreciat la curțile nobiliare. Utilizarea tarotului pentru ghicit a apărut mult mai târziu, iar jocurile de tip tarot se joacă și astăzi, ca simple jocuri de cărți, în unele țări europene.
Alte ramuri au dus la pachete mai scurte, de 32 sau 36 de cărți, folosite în jocuri regionale. Și în România, fiecare generație a avut jocurile ei de cărți preferate, jucate în familie, la cafenea sau în vacanțe, cele mai multe fără nicio legătură cu banii. Cărțile au apărut frecvent și în literatură, ca simbol al norocului, al destinului sau al ispitei, temă dezvoltată în articolul despre jocurile de noroc în literatura clasică.
Ce ne spune istoria cărților despre joc
Privită în ansamblu, istoria cărților de joc arată două fețe ale aceluiași obiect. Pe de o parte, este o poveste despre creativitate: artiști, gravori și tipografi au transformat câteva simboluri într-o formă de artă populară, cu sute de modele regionale. Pe de altă parte, este o poveste despre grija pe care societățile au simțit-o mereu față de jocul pe bani, de la primele interdicții medievale până la regulile moderne de protecție a jucătorilor.
Această dublă natură rămâne valabilă și astăzi. Un pachet de cărți poate fi instrumentul unui joc de logică jucat cu copiii, al unei seri liniștite între prieteni sau al unui pasionat de istorie care colecționează modele vechi. Atunci când banii intră în joc, pentru adulții de peste 18 ani, aceleași cărți cer limite clare și responsabilitate.
Data viitoare când amesteci un pachet de cărți, merită să te gândești la drumul lung pe care l-au parcurs simbolurile de pe ele: de la cartonașele pictate ale Asiei medievale la cupele și săbiile mamelucilor, apoi la inimile și treflele imprimate cu șablonul de meșterii francezi. Puține obiecte de zi cu zi poartă în ele atâta istorie, iar cunoașterea ei face ca un simplu joc de cărți să devină și o mică lecție despre trecutul nostru comun.
Foto: Pavel Danilyuk / Pexels
